La români, ziua iubirii se celebrează în fiecare an, de Dragobete, în 24 februarie. Sărbătoarea are însă origini străvechi. Dragobete este un personaj preluat de la vechii daci şi transformat ulterior într-un protector al tinerilor şi patron al iubirii. Urmînd firul anumitor legende populare, se pare că Dragobete (numit şi „Cap de primăvară“, „Năvalnicul“ sau „Logodnicul Păsărilor“) era nimeni altul decît fiul babei Dochia, un flăcău extrem de chipeş şi iubăreţ, care seducea femeile care îi ieşeau în cale. Dragobete a rămas însă pînă în ziua de astăzi ca simbolul suprem al dragostei autohtone. Fetele şi băieţii trebuie să se întîlnească în această zi pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an. Cel care nu se întîlneşte cu un prieten în ziua de Dragobete se spune că nu e iubit tot anul.
Tot în această zi femeile bătrîne culegeau rădăcina unei anumite plante, spînz, utilizată frecvent în medicina populară. Femeile mergeau la pădure şi adunau zăpadă curată, pe care apoi o topeau şi o foloseau numai în anumite momente ale anului, considerîndu-se astfel că astfel că faţa le va fi mereu tînără şi frumoasă.
La sate, pe vremuri, de Dragobete băieţii şi fetele mergeau la pădure să culeagă flori de primăvară (ghiocei, toporaşi, brebenei etc.)
De obicei, făceau asta tinerii care „erau în vorbă”, adică aceia care, cu acordul părinţilor, „se ţineau împreună” de mai multă vreme şi urmai să se căsătorească. De la pădure, fetele plecau înaintea băieţilor, apoi, conform jocului, o rupeau deodată la fugă, iar băieţii trebuiau să le ajungă. Dacă o fată era prinsă de flăcău sau se lăsa dinadins prinsă, atunci însemna că în toamna acelui an cei doi vor face nunta.
Tot de Dragobete, în spaţiul tradiţional românesc se făceau leagăne în crengile copacilor, în care fetele erau ”date” de către feciori, în vreme ce ei le făceau declaraţii de iubire şi jurăminte de dragoste.
În ziua de Dragobete se spune că şi păsările se caută şi îşi găsesc însoţitor pentru anul în care va veni. De aceea, această zi se mai numeşte şi ”Logodna”, ”Însoţitul păsărilor” sau ”Nunta păsărilor”. Conform credinţelor populare, păsările se adună acum în stoluri, ”se curtează”, într-un vacarm de nedescris şi, în cele din ură, îşi află perechea. Împreună vor construi cuibul în care îşi vor creşte puii. Potrivit aceleiaşi frumoase legende populare, păsările care nu îşi găsesc acum pereche vor rămîne singure pînă la anul.
Este o zi care fetele şi flăcăii de la ţară nu lucrau. Cine ar fi lucrat în această zi ar fi fost pedepsit să ”ciricăie”, aidoma păsărilor, un an întreg.
Lasă un răspuns