Bradul, copacul nemuritor care aduce bucuria Crăciunului

Bradul, copacul nemuritor care aduce bucuria Crăciunului
Bradul, copacul nemuritor care aduce bucuria Crăciunului

Bradul are o semnificaţie aparte la români şi este legat de mai toate sărbătorile şi ritualurile, de la naştere şi nuntă, pînă la moarte

Simbolul bradului de Crăciun este o reminiscenţă a unui cult celtic conform căruia arborele veşnic verde este legătura spirituală dintre Pămînt şi Divinitate. Bradul a fost considerat axul lumii, cu trei elemente mitice: cerul, reprezentat de coroană, omul şi pămîntul, întruchipate de tulpină, şi lumea de dincolo, care este rădăcina. Bradul are o semnificaţie aparte la români şi este legat de mai toate sărbătorile şi ritualurile, de la naştere şi nuntă, pînă la moarte.

Copacul nemuritor

Pentru că este veşnic verde, bradul reprezintă şi un simbol al nemuririi. În antichitate, exista obiceiul de a închina un copil nou născut la brad sau de a da un copil din „flori“ sau orfan în paza unui copac bătrîn. Se aduceau ofrande bradului ca unui zeu şi i se atribuiau puteri magice. Destinul copiilor se putea citi apoi în felul în care creştea bradul. Dacă era verde şi viguros, însemna că şi copilul va fi sănătos.
Dacă crengile dădeau semne de uscăciune, însemna că micuţul va fi atins de boală sau de sărăcie. Aborigenii din Australia mai cred şi acum că spiritul copiilor s-ar afla în interiorul unor copaci, de unde se desprind pentru a pătrunde prin buric în pîntecele mamei.

Mere şi nuci, primele podoabe

Obiceiul împodobirii bradului de Crăciun a venit la români din nordul Europei, fiind adoptat mai cu seamă de cei înstăriţi. La început, bradul era împodobit cu mere, nuci vopsite şi conuri aurite. Începînd cu secolul trecut, au apărut podoabe confecţionate ca mici jucării.
Tot cam atunci au apărut şi globurile, devenite repede tradiţionale. Lumînările au început să fie folosite la decorarea bradului de Crăciun în secolul al XVIII-lea, în Germania, şi simbolizau focurile solstiţiale din antichitate. În ţările scandinave există obiceiul decorării bradului cu ghirlande şi steguleţe. Americanii au lansat moda bradului artificial, Care a cîştigat apoi adeziunea ecologiştilor din toată lumea. Grecii împodobeau bradul sau pinul cu panglici pentru sărbătoarea luminilor, iar în Asia cetina de brad este folosită de multe milenii la mai toate sărbătorile, în special la Sărbătoarea Laternelor. În Liban, în locul bradului este împodobit cedrul, iar la Ierusalim se folosesc foi de eucalipt. În Africa de sud-vest, pomii de Crăciun sînt salcîmii sau palmierii, iar în China chiparosul.

Cine a ales bradul sfînt

Se spune ca Sfîntul Bonifaciu, un călugar din Crediton, Devonshire, Anglia care a fondat biserici creştine în Franţa şi Germania în secolul VII, a dat într-o bună zi peste un grup de păgîni adunaţi lîngă un stejar pentru a sacrifica un copil zeului Thor. Pentru a opri sacrificiul şi a salva viaţa copilului, Bonifaciu a doborît copacul cu o lovitură puternică de pumn. În locul său a crescut un mic brăduleţ. Sfîntul a spus păgînilor proslavitori că braduleţul subţire era Copacul Vieţii şi era mărturia vieţii eterne a lui Hristos. Se mai spune că Sfîntul Bonifaciu a folosit forma triunghiulară a bradului pentru a descrie Sfînta Treime a Dumnezeului Tată, a Fiului şi Sfîntului Duh. Pînă în secolul XII, pomii de Crăciun nu erau împodobiţi şi erau atîrnaţi de tavan, doar ca un simbol al creştinătăţii. În acele timpuri, dintr-un motiv pe care nimeni nu l-a putut explica, brazii erau atîrnaţi cu vîrful în jos.

Primii pomi de Crăciun

Prima referire despre un brad decorat pentru Crăciun apare la Riga, în Lituania, în 1510. În 1521, Printesa Hélene de Mecklembourg a adus obiceiul bradului de Craciun în Paris, dupaă ce s-a căsătorit cu Ducele de Orleans. Mai există o referire scrisă cu privire la pomul de Crăciun în Germania, datata 1531. O altă referinţă celebră, din 1601, este a unui vizitator la Strasbourg care scria despre o familie care decora un copac cu „napolitane si beţe de zahar aurii răsucite (zahar de orz) şi flori de hîrtie de toate culorile.“
Pomul de Crăciun a ajuns în Statele Unite o dată cu coloniştii germani şi cu mercenarii plătiţi să lupte în Războiul de Secesiune. În 1804, soldaţii din Fort Dearborn au tăiat copaci din pădure şi i-au adus în bărăcile lor.
Marea Britanie a făcut cunoştinţă cu pomii de Crăciun în 1841, cand prinţul Albert, soţul reginei Victoria, de origine germană, a dăruit un brad de Crăciun familiei regale la castelul Windsor. Obiceiul s-a raspîndit cu repeziciune în clasa mijlocie, astfel că bradul de sărbători a ajuns în casele muncitori şi apoi în colonii.

Ornamentele au devenit o afacere

Martin Luther a fost primul care a pus lumînări pe pom, în secolul XVI. În 1842, Charles Minnegrode a adus obiceiul decorării pomilor în SUA, în Williamsburg, Virginia.
În anii 1850, compania germană Lauscha, cu sediul în Thuringia, a început să producă ghirlande de sticlă de diferite forme pentru pomul de Crăciun. Aceeaşi companie a inventat Rauschgoldengel, îngerii tremurători, îmbrăcaţi în auriu. Ornamentele de sticlă au ajuns în Marea Britanie în anii 1870, iar în America de Nord în jurul anilor 1880.

Primele beculeţe

În 1882, ornamentele au fost completate de luminiţe electrice. Edward Johnson, un coleg al lui Thomas Edison, a aprins într-un brad de Craciun cu un sirag de 80 de beculeţe electrice, instalaţie pe care a fabricat-o singur. În 1890, şiragurile de lumini de Crăciun erau deja produse de serie mare. În anii 1900, toate magazinele puneau brazi uriaşi, iluminaţi feeric, pentru a atrage clienţii de sărbători.

Bomboanele speciale de Crăciun

Bomboanelor speciale pentru Crăciun au apărut în urmă cu 350 de ani, cînd fabricanţii de dulciuri au inventat bomboane tari din zahăr ars sub forma literei “J”. La inceput, aveau numai de culoare albă. Dupa anul 1900, pentru ca decoraţiile dulci să fie mai vesele, bomboanele erau făcute cu dungi albe şi roşii. Mai există şi o altă poveste a acestor bomboane. Se mai crede că ele au fost fabricate de crestinii care sărbatoreau naşterea lui Iisus şi erau un simbol al Crăciunului. Dungile albe si rosii reprezinta puritatea şi sîngele lui Iisus.
Preotul catolic Gregory Keller a inventat în 1950 şi o maşină speciala pentru fabricarea automată a acestor bomboane.

—————-
Bradul vieţii

După datina din străbuni, bradul împodobit cu fructe şi panglici se leagă de stîlpul porţii în faţa căruia se dansează la nunţi. La înmormîntări, bradul se înfinge în mormînt, încărcat cu fructe şi haine de pomană. În unele sate din nordul Moldovei, crucile de la morminte sînt înfipte în trunchiuri de brad. Există morminte care au pietre funerare sculptate sub forma unor arbori, în special brad.

Bradul de naştere
Cu mută vreme în urmă, părinţii sau rudele îi dăruiau unui nou-născut un brad cu care acesta se înfrăţea. Bradul trebuia să apere pruncul de duhurile şi ursitoarele răuvoitoare. Bradul nu era tăiat, ci doar ales în pădure, iar pe scoarţa lui se încrustă numele sau însemnul familiei pruncului. La fiecare aniversare a copilului, părinţii şi rudele veneau la brad, îi inchinau ofrande şi rosteau rugăciuni. Cînd copilul creştea, lua el în grijă bradul. Şi-l trata pe un frate de cruce.

Bradul de judecată

Bradul juca la sat şi rolul unei instante divine. Jurămîntul rostit în faţa arborelui dobîndea astfel trăinicie. De exemplu, vătaful caluşarilor, înainte de a porunci cetei să înceapă jocul, îşi înfingea sabia într-un brad, numit brad de juramînt. De asemenea, se practica aşa-numita „judecata divină“ a bradului: omul bănuit de a fi săvîrşit o fărădelege era legat de un brad timp de trei zile şi trei nopţi. Dacă în acest timp nu era sfîşiat de fiare sau lovit de trasnet, era lăsat liber şi considerat nevinovat. Căci se credea că fusese judecat de brad.
Copacul veşnic verde prezida totodată judecata obştească. Satul se aduna în jurul unui brad pentru a lămuri şi potoli conflictele din obşte.

Bradul de nuntă

Tinerii care urmau să se căsătorească participau odinioară la o ceremonie prenupţială în cadrul căreia se făgăduiau unul altuia dinaintea unui brad. Incălcarea legămîntului făcut în faţa bradului atrăgea asupra lor oprobriul sătenilor. În unele zone, în ajunul nunţii, mirele trimite viitoarei sale soţii un brad, printr-un flăcău, ca simbol al legăturii ce urmează să se lege. În alte regiuni, bradul de nunta a fost înlocuit cu mărul sau flori de măr. Şi acum, chiar şi la oraş, poarta caselor unde are loc o nuntă se împodobeşte cu un brad sau crengi de brad.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *