Dragobetele este ziua când natura revine la viaţă

Dragobetele este ziua când natura revine la viaţă

Dragobetele este sărbătoarea iubirii neaoş românească. E mult mai veche şi mai viguroasă decât occidentala zi a Sfântului Valentin, adoptată şi la noi, în ciuda faptului că avem o zi a iubirii mult mai frumoasă şi mai plină de simboluri. De Dragobete, se fac unele lucruri, iar altele nu se fac sub nicio formă. Unele tradiţii se mai ştiu, altele s-au uitat. Dar regula cea mai importantă este că pe 24 februarie trebuie să glumim şi să nu fim singuri.

Dragobete, fiu al Babei Dochia
Sărbătoarea tradiţională de Dragobete, uitată generaţii de-a rândul, a reînviat în ultimii ani, mai ales la oraş, unde oamenii caută să creeze evenimente şi să redeştepte tradiţii. Pe vremuri, ziua de Dragobete dădea viaţă satelor cu toată bogăţia ei de obiceiuri şi de semnificaţii. Unii folclorişti susţin că, în unele sate, există mituri care vorbesc de Dragobete ca fiu al Babei Dochia. În toate regiunile, este patronul dragostei şi al bunei dispoziţii, de ziua lui se organizează petreceri, deseori urmate de căsătorii. Dragobete este protectorul şi aducătorul iubirii în casă şi în suflet. Denumirea e legată de „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare ortodoxă celebrată chiar pe 24 februarie, şi care se numeşte Glavo-Obretenia, în slavă. Românii au adaptat termenul, Dragobete apărând sub diverse nume: Vobritenia, Rogobete, Bragobete, Bragovete. Dragobete se spune mai ales în sudul şi sud-estul României. Însă „drag” e şi un cuvânt slav care înseamnă gândăcel de culoare arămie, verde-deschis, care apare primăvara. Astfel, sărbătoarea creştină care coincide cu Dragobetele s-a topit în cea păgână, precreştină. Dragobetele mai poate fi întâlnit şi sub denumirea de „Dragomir”, un cioban care o însoţeşte pe Baba Dochia în călătoriile prin munţi. Uneori e reprezentat sub formă de năvalnic, plantă medicinală considerată leac pentru inimi rănite. Se spune că Maica Domnului l-a transformat pe cioban în năvalnic atunci când acesta a încercat din nesăbuinţă să-i încurce cărările.

Superstiţii de dragoste

În legende, Dragobete e întruchipat de un flăcău voinic şi iubăreţ, care umblă prin păduri după fetele şi femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde şi le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureţi. Exista şi o vorbă pentru fetele mari şi nevestele tinere care îndrăzneau să lucreze în această zi: „Nu te prindă Dragobete prin pădure!”. Sărbătoarea dragostei trebuie întâmpinată cu casa curată, ca să fie prosperă şi ocrotită. Dar asta nu înseamnă că de Dragobete se face muncă grea. Cine lucrează la câmp şi cine coase va ciricăi toată viaţa. Bătrânii respectau această sărbătoare drept o zi pentru combaterea frigurilor şi a altor boli. Bărbaţii nu trebuie să le supere pe femei, să nu se certe cu ele, pentru că altfel nu le va merge bine tot anul. Dragobetele trebuie ţinut cu orice preţ, altfel tinerii nu vor cunoaşte dragostea în acel an. Există şi superstiţia că, dacă o fată nu întâlneşte în ziua de Dragobete niciun băiat, nu va fi iubită. Regula e valabilă şi pentru băieţi. Dacă o fată iese cu un băiat, dar nu se sărută, nu se vor mai iubi în acel an. Femeile mature credeau că, dacă atingeau un bărbat străin de sat, deveneau pe dată drăgăstoase în tot anul care urma. Toate credinţele sunt legate de sentimentul iubirii şi de căsătorie în această zi, dar şi de magie, pentru că acum se prind cele mai bine făcăturile de dragoste.

 

În dimineaţa lui Dragobete, tinerii îmbracă haine de sărbătoare şi ies pe deal, unde băieţii adună lemne pentru foc, iar fetele culeg urzici şi flori de primăvară pentru descântece de dragoste. Câteva viorele sunt păstrate cu grijă până pe 24 iunie, la Sânziene, când se culeg trandafiri sălbatici, consideraţi florile-surori ale acestora. Dacă fetele găsesc fragi înfloriţi, îi adună în buchete şi le pun în apa de baie spunând: „Flori de fragă, Din luna lui Faur, La toată lumea să fiu dragă, Urâciunile să le desparţi”. Fetele mari strâng zăpada de pe florile de fragi şi o topesc. Apa are proprietăţi magice, fiind născută din surâsul zânelor. Fata care se spală cu ea pe faţă devine mai frumoasă şi mai drăgăstoasă. Cine nu găseşte omăt şi fragi, strânge apă de ploaie sau de izvor. Flăcăii aprind focuri pe dealuri, apoi stau de vorbă cu fetele. În aceste discuţii, tinerii trebuie neaparat să glumească cu substrat erotic. Se încing şi hore. Către prânz, fetele coboară în sat, iar goana lor se numeşte „zburătorit”, prin sudul României. Fiecare fată e urmărită de băiatul căruia îi e dragă. Dacă flăcăul o ajunge din urmă şi fetei îi place cine a urmărit-o, atunci ea se lasă prinsă, îmbrăţişată şi chiar sărutată în văzul tuturor.

Sărutul din această zi semnifică, de fapt, logodna celor doi, cel puţin pentru un an de zile, după care, uneori, urmează căsătoria. Dragobetele e astfel un prilej de mărturisire a iubirii în faţa comunităţii. Sătenii sunt foarte interesaţi de ce se întâmplă, deoarece astfel pot afla din timp la ce nunţi vor merge toamna. Fetele şi băieţii se adună seara la o casă pentru a-şi „face de Dragobete” şi pentru a rămâne la fel de îndrăgostiţi până la următorul Dragobete. Întâlnirea se transformă într-o adevărată petrecere cu băutură şi mâncare. Dar mai importantă decât petrecerea comunităţii este legătura dintre tineri stabilită printr-un ritual anume, plin de romantism. Băiatul îi rosteşte fetei cuvinte vrăjite, pe care numai ea trebuie să le audă. Dacă nu are inspiraţie, îl ajută asistentele lui Dragobete. Fiindcă acest Cupidon autohton nu vine niciodată singur, ci însoţit de aşa-numitele zâne Dragostele, care au un repertoriu foarte bogat de vorbe de amor. În ziua de Dragobete, satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de strigătura: „Dragobetele sărută fetele!”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *